Traind viata ca pe un experiment

Este uimitor,dar nu terifiant...e o senzatie de uimire surda si plapanda,dar care arde din ce in ce mai tare,ca atunci cand incerci sa faci un foc in padure si nu ai mijloacele conventionale.surasul iti creste pe chip fara sa bagi de seama,exact ca un copil ce creste sub ochii tai.desi teoria in sine pare a fi una a pesimismului universal,faptul ca se aplica in viata reala si da roade o transforma intr-o provocare extrem de interesanta ce poate tine o viata : existentialismul.Sincer sa fiu,n-am citit nici operele lui Camus,nici pe ale lui Sartre,Kierkegaard,doar doua romane de Dostoievski si cateva sinteze despre acest curent filosofic."N-am avut timp",se aude o scuza de undeva ,nici nu stiu de unde...

Ideea e ca am inceput sa anexez sistemul acesta de gandire la celelalte dupa care ma ghidez in viata.Am incetat sa mai ma conduc dupa ideologii,dogme,conceptii de tip configuratii prefabricate,pe care sa le schimb ca pe ciorapi.Imi fac propriul cocktail de intelepciune dupa reteta proprie,evident adaugand ingrediente pe care le descopar la altii si pe care nu am cum sa le cunosc de unul singur.La 20 de ani,am ales sa nu mai fiu fatalist,optimist,pesimist,ma feresc de extreme chiar daca sunt tentante.Pana la 20 de ani,am trecut prin cateva experiente folositoare,din care am invatat ceva,si(ca sa onoram subiectul acestui post),am realizat ca viata e un pic absurda,nu neaparat in sensul camusian.Absurdul pe care il vad eu nu provoaca spaima si angoasa cronica,insa ma pune pe ganduri ,exact ca un iluzionist care leviteaza in fata ta.Nu-ti vine a crede,te socheaza,dar stii ca e ceva la mijloc,stii ca e doar un truc bine realizat.Si incepi sa cauti explicatii de unul singur : poate e suspendat de niste cabluri invizibile,poate e iluzie optica,poate a studiat practici esoterice in Tibet,sau mai stiu eu ce.Dar nici una din ipotezele tale nu iti raspunde la intrebarea : "Cum leviteaza asta,nene?".

Ei,asa mi se pare si mie viata(ca si concept general,holistic,nu viata mea,nici viata ta,nici a vecinului,si nici mereu sau doar cateodata,ci viata ,pur si simplu),te socheaza si te lasa fara un rapsuns cert.Cam asta e absurdul pe care il vad eu.Pana aici,nimic care sa te forteze sa iei vreo decizie,dar problema e ca te vizeaza absurdul asta.Esti subiectul lui.Ce ai de gand?Cedezi in fata lui?Clachezi in fata absurdului?Te lasi purtat pe aripile hazardului?Unii raspund cu DA fara sa stie ca o fac.Altii spun Nu,iar mie imi place sa cred ca ma numar printre ei.La final se va certifica acest lucru.Daca raspunzi cu NU,atunci inseamna ca trebuie sa iti asumi TU responsabilitatea pentru absolut tot ce ti se intampla,indiferent de valenta axiologica,morala a evenimentelor care au loc in viata TA.E un pic fortat,stiu,e chiar absurd:))) dar teoria nepusa in practica nu are nici un efect.De-aia nici nu trebuie sa ii citesti pe atat de "cool-i " existentialisti ai secolului 20. ca sa faci chestia asta.Trebuie sa faci un experiment intai.Tu esti propriul tau subiect.Experimentezi cu tine,iti asumi responsabilitatea in fata ta,asta insemnand ca nu platesti nimanui decat tie.Nu ti se pare un targ cinstit?Eu unul nu ma plang,mai fair-play decat atat nu stiu sa existe altceva...