Pe un fir intins de argint...

merge pe varfuri dragostea noastra....
fara frica de inaltime
dar tinand ca pe un pui de colibri in palme
savoarea de a trai clipa...
si merge...
si merge...
si merge......
privind in jos
cuprinde in privirea sa intreg pamantul
taiat in jumatate
ca si cum ar fi un tort
pentru o zi speciala...
prinzand curaj si entuziasm
incepe sa mearga din ce in ce mai alert
pana cand se clatina usor
din cauza vantului cald dar totusi vant...
dintr-un buzunar secret
scoate cu miscari gratioase un condei
cu care isi tine echilibrul....
si zambetul reapare...
foamea de fuga ii roade pantecele...
si fuge...
si fuge...
si fuge...
firul de argint scapara-n vazduh
scantei albe impanzesc irisul ochiului nevazut...
ploua cu vise de inger...
pamantul se-aprinde
si nimeni nu i-a dat foc...
s-a incendiat singur in semn de protest...
n-ar fi crezut niciodata ca cineva sau ceva
poate fi mai viu decat el insusi....
si-atunci....
dragostea...
binecuvantata sa-i fie mama pururea necunoscuta...
se intimideaza in fata pamantului...
se dezechilibreaza...
si cade...
in clipa aceea
timpul ingheata atat de crunt
incat se poate privi pe sine de-afara
ca pe o statuie de lumina...
si-atunci...
dragostea....
binecuvantat fie-i tatal pururea necunoscut...
se prinde cu o manuta
de firul intins de argint...
ea simte ceva special acolo
suspendata intre pamant si cer....
ramane o secunda pentru a se aduna
si se ridica...
invatand sa mearga din nou
mai viu decat inainte...
cu pasi mai siguri
si mai hotarati...

si ploua cu vise de inger mereu
pe fruntea senina a dragostei noastre...