luni, 5 ianuarie 2009

pana si cainii ne vroiau impreuna....



Ne inaltam...
calauziti de albine care injecteaza miere in loc de venin
ne lasam intepati ca bezmeticii...
zbor deasupra unei gradini cu tufanele...
nu mai e mult pana ne vom face o casuta intr-un castan...
o vom face din zbor...
dar mai e un pic mai putin de-o viata
pana s-ajungem sa vedem muntele alb cu ochiul liber...
acum...
cand nu mai suntem la pamant...
iti spun...
hai sa-ti spun...
vroiam sa te zgudui...
vroiam sa cutremur pamantul sub tine....
cu sunete tinute strans in pumn
loveam in scoarta sa....
timpul te uita in intuneric...
se umplea scrumiera...
jucandu-te cu o aripa in parul meu
acum imi spui :
"scrumiera....nu stia pe atunci c-o voi tine pe burta...cu tine langa mine..."
dar de fapt
scrumiera stia...
tu nu stiai...
totul in jurul nostru a complotat ca sa ne intalnim
natura cu obiectele ei
cu toate fiintele ei vii
toate
in afara de oameni...
pana si cainii ne vroiau impreuna...
pana si cainii...
pana...
si cainii...

3 comentarii:

Gabrielle spunea...

spor la scris ca scrii bine. Foarte frumos. :D

cris spunea...

interesanta idee;)

cris spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.